Tradiția - între sentimentalism, estetică... și o mare, mare piedică

Sunt un poet, vă rog frumos. *sarcasm*

Îmi aduc aminte că în liceu aveam tot felul de dezbateri pe la diverse ore, iar unele dintre aceste dezbateri aveau ca subiect principal „globalizarea”. Concluziile erau mereu aceleași: e bine că datorită globalizării s-a mai omogenizat cât-de-cât nivelul de trai la nivel mondial; dar e rău că globalizarea omoară tradițiile și că ni se omogenizează nu numai nivelul de trai, dar și gândirea, principiile, gusturile și chiar limbajul.

Și ca toată prostimea pe care nu o interesează prea mult un subiect; am ascultat, am memorat, n-am avut nici o părere, și am trecut mai departe. Dar acum când văd sau particip la dezbateri pe temă (anti-)religioasă, observ că se vehiculează la greu un argument complet aberant pentru promovarea religiei ortodoxe în România: și anume, faptul că suntem un popor ortodox prin tradiție, și că tu ca individ nu ai dreptul de a da cu piciorul tradiției și comunității care menține acele obiceiuri.

Ok... Hai s-o luăm de la capăt. Ce este, de fapt, o tradiție? Este un obicei care s-a format din rutina unui grup de oameni, și care s-a menținut viu pentru că urmașii au continuat să aplice același comportament - dar de data asta din motive de nostalgie, respect pentru trecut sau pur și simplu din obișnuință sau din presiunile sociale din sfera „pentru că așa se face” și „pentru că așa trebuie”. Majoritatea tradițiilor nu mai au nici o aplicabilitate practică. Când aud de tradiție și superstiție, îmi aduc aminte de clipul de început al filmului „Mr. Nobody”:

La fel ca porumbelul care dă din aripi de câte ori vrea mâncare, pentru că ăsta era lucrul ieșit din comun pe care l-a făcut când i s-a dat prima oară hrană; tot așa își creează și oamenii superstiții și implicit, și o groază de tradiții. Dar în realitate, „tradiția” nu are absolut nici o aplicabilitate practică și nu ajută cu nimic viața individului respectiv. Ba chiar, mai rău, îi ține acestuia-n loc gândirea obligându-l să apere vechiul obicei de dragul nostalgiei, indiferent cât de absurd ar fi.
 
Deci tradiția are un rol mai degrabă estetic-sentimental. Nimeni nu crede că există cu adevărat niște femei foarte foarte frumoase în pădure și că într-o anumită noapte din an ele dansează și fură bărbații care nimeresc pe teritoriul lor. Nici nu crede nimeni că-și poate visa viitorul soț sau viitoarea soție dacă primesc o crenguță de busuioc și și-o pun sub pernă. Așa cum, de altfel, băiețeii dau mărțișoare femeilor între 1-8 martie pentru că „așa se face” și pentru că e distractiv, nu pentru că găsesc ei personal un mare motiv de sărbătoare în ipotetica fertilitate a respectivei femei.

Când vorbești despre „tradițiile românilor” nu te referi numai la creștinism. Te referi la toate ideile preconcepute și „magice” pe care le-am strâns de-a lungul generațiilor. Te referi la un număr foarte mare de obiceuri și sărbători rămase din perioada pre-creștină, din credințele animiste păgâne. Astfel, tradițional, românii au în calendar evenimente dedicate unor ființe numite „Iele”, își aleg zile norocoase cărora le zic „babe” și pun busuioc sub perna fiicelor lor, ca sa-l viseze pe Făt-Frumos; iar același popor se numește „creștin”, ține post ca să se apere de răzbunarea lui Dumnezeu și se târăște pe jos la picioarele lui popa ca să-i acorde iertare pentru „păcate”.

Deși înțeleg atracția asta către sărbătorirea unor timpuri de mult apuse; totuși tradiția devine foarte periculoasă atunci când ne ține de la a evolua ca societate; atunci când devine o piedică în fața unei gândiri corecte, raționale. Tradiția nu are decât valoare estetică, este interesant să te uiți și să vezi ce credeau oamenii de pe vremuri. Dar atunci când un popor se ține cu dinții de aceste obiceiuri și insistă că ele sunt mai importante decât un nou pas spre civilizație, atunci avem o problemă.

Faptul că la români creștinismul este „tradițional” nu spune nimic bun despre respectiva religie. Doar o încadrează în aceeași categorie a busuiocului sub pernă și a genelor căzute și băgate la sân. Adică în categoria iraționalului învechit și practicat din „obișnuință” sau de dragul rutinei - pentru că nu știm cum altfel să ne trăim viața.

În concluzie, tradiția este în regulă atunci când nu stă în calea progresului, când e doar o categorie estetică. Însă, când ea începe să fie invocată drept motiv pentru care anumite comportamente nocive sau dăunătoare psihologic ar trebui păstrate - acela este clar un semnal de alarmă. Respectul pentru trecut nu trebuie pus înaintea căutărilor pentru viitor. Trebuie să luăm o pauză și să ne gândim care ne sunt prioritățile: fosila unor timpuri de mult apuse, sau ambiția unui viitor mai civilizat, mai corect, mai curat și mai rațional - care e mai important și care merită apărat mai cu pasiune?

Chain-letter-ul care ne va salva sufletul

O amică atee a primit acum câteva zile ceva foarte interesant în cutia de scrisori, și mi-a dat și mie ca să văd și să mă bucur. Hârtia respectivă este spintecată în două - dar nu de nervi, ci pentru că fusese împăturită aiurea și când domnișoara a încercat să o desfacă, i s-a rupt în mână.

„Scrisoarea” primită este o copie xerox la mâna 500, devenită deja greu de citit, dat fiind că este în mod evident copia copiei copiei copiei (...) copiei; și prin liniile strâmbe ale prea multor copii xerox se distinge o icoana cu Maria și plodul. Titlul textului este „Sfânta fecioara din Medgiugore vă roagă să dați mai departe această rugăciune”. Titlul este scris în all-caps, dar am decis să nu orbesc cititorul cu „țipete virtuale”. Urmează apoi o rugăciune tipică: „noi suntem niște nenorociți iar tu, Doamne, ești singurul mișto, și tu ai făcut atâtea pentru noi, dar fiindcă noi suntem murdari și răi te rugăm să ne ierți și să salvezi Pământul (?!?!) și bla-bla-bla”. Partea cea mai simpatică este că DUPĂ rugăciunea asta de două parale urmează încă 5 rânduri:

Roagă-te de trei ori Tatăl nostru și de trei ori la Sfânta Fecioară.
Cei care mă vor asculta îi voi binecuvânta, Sfântă Fecioară!
Dacă vei găsi această rugăciune scrie 30 exemplare și du-le la
Biserica sau la prietenii tăi.
Peste 12 zile vei constata măreția și binecuvântarea Domnului.

Mda... Și dacă stai într-un picior și închizi ochii, și dând din mâini numeri până la 3000, băiatul care-ți place te va săruta în a treia vineri din lună. Și dacă nu trimiți misiva asta mai departe mama ta va muri și tu îți vei pierde părul.

Știam că există prostii de genul ăsta pe net; dar alea de obicei atacă copiii ignoranți și superstițioși; cărora le e frică să nu facă ceva să-și rănească părinții, cărora le e frică de fantoma care bântuie scrisoarea respectivă, sau care ar încerca absolut orice ca să primească atenția crush-ului lor. Nu știam că există chain-letters religioase, și mai rău de atât, nu știam că există oameni atât de fraieri încât să depună efortul de a le da mai departe. Ca să nu mai zicem că ceea ce cere scrisoarea cu pricina se refera în mod evident la a scrie DE MÂNĂ cele 30 de scrisori separate; deci xeroxul xeroxului pe care l-a primit domnișoara în cauză este doar dovada faptului că oamenii sunt din ce în ce mai leneși, până și în superstiție! Dar e bine totuși că nu a primit-o scrisă de mână, că atunci ar fi fost de-a dreptul creepy.

Mă întreb, oare oamenilor ăstora cărora li se pare atât de hazliu să trimită străinilor chain-letters religioase și pliante cu Sfântul Duh și icoane de sărbători - oare lor le-ar face plăcere să primească un pliant care să zică „Lăsați dracului Dumnezeii și sfinții și cărțile vechi de 2000 ani și concentrați-vă asupra vieții adevărate”?!? Adică, dacă nu e nimic în neregulă cu a umple cutiile altora de scrisori cu ceea ce crezi tu; atunci ar trebui să fie la fel de acceptabil să le umpli cu ceea ce NU crezi tu.

Mă enervează aroganța asta pe care o au unii teiști: tu ca ateu ești obligat să le respecți lor credințele religioase, pentru că așa spune bunul-simț - că nu e frumos să insulți oamenii pentru religia lor - însă ei nu se simt obligați să ne respecte nouă ateismul și să-și păstreze credințele pentru ei. Curat murdar!